Iulie: Vacanţa – a III-a zi

     După modelul deja cunoscut a III-a zi ne-a întâmpinat cu ... cer noros, iar noi ne-am început ziua cu tradiţionala cafea şi tigară pe băncuţă afară. Obiectivele zilei sunau interesante: micul dejun (am eliminat cârnăciorii ... nu prea erau pe gustul nostru), Kylemore Abbey, Parcul Connemara, Connemara Loop şi ajuns la o ora decentă în Doolin.

Kylemore Abbey – un complex foarte frumos cuprinzând o mânăstire (aproape un castel după gusturile mele), o bisericuţă, un mausoleu şi nişte grădini victoriene foarte frumoase. Păcat că a plouat ... dar oricum a fost super! Plus că în drum spre, am reuşit să găsesc un loc (o benzinărie mică şi pricăjită) de unde să retrag ceva cash ca să evit eventuale surprize neplăcute la plata cu cardul.

Parcul Connemara – ehehehe ... aici micul japonez (a se citi mami) nu a studiat atent cartea. E un loc foarte frumos, un fel de parc enorm, unde poţi face excursii de 2, 3 sau 4 ore .... perpedes. Noi avem perpedes-ul, dar timp ba, iar cheful era ţinut în frâu de norii de ploaie de deasupra capetelor noastre. Deci venit, cerut detalii, primit explicaţii, pozat logo-ul de la intrare şi plecat.


Connemara Loop – dacă ai timp şi nu plouă, ar fi o destinaţie interesantă pentru amatorii de plimbări în aer liber (la pas sau cu bicicleta). Dacă ai parte de un pic de soare, ar ieşi nişte poze demenţiale de frumoase. Dacă ai parte de ploaie, vânt şi nori, faci ca noi: o excursie plăcută din goana maşinii.

     Sătulă fiind de atâta ploaie şi condus, am decis să facem o scurtă pauză la Glengowla Mines – că doar în subteran nu plouă. Bine înţeles că Nataşa a început cu mesaje de genul: “mergeţi doar pe drumuri marcate” sau “recalculez”. Am lăsat-o în pace şi mi-am văzut de drumul meu.


Glengowla Mines – pe la mijlocul sec. XIX, imediat după marea foamete, un ţăran a descoperit un pietroi plin de fier, un lord din zonă oportunitatea de a face mai mulţi bani, iar câteva zeci de supravieţuitorii ai marii foamete o alternativă la emigrare. Mina coboară 150 de metri sub pământ, dar se pot ajunde doar până la cota -28, restul fiind inundaţi. Noul proprietar are planuri mari şi lucrează de zor la amenajarea următorilor 50 de metri. Are un ajutor de nădejde, un tânăr de vreo 22 de ani, foarte simpatic şi vorbăreţ, care ne-a fost ghid, ne-a povestit / explicat câte-n lună şi-n stele de parcă ar fi trăit vreo 150 de ani doar în mină şi ne-am simţit cei mai importanţi vizitatori.

     Dupa aceasta mică escapadă în subteran, am urmat sfaturile Nataşei: peste munţi şi peste văi, pe drumuri înguste şi foarte înguste, prin sate puţine şi mărunte. Toate bune până am reuşit să virez conform indicaţiilor şi am ajuns unde a înţărcat mutul iapa şi peisajul arată selenar şi am căutat (cu disperare trebuie să recunosc) un loc mai lat decât era maşinii de lungă ca să pot executa conform instrucţiunilor un viraj dreapta-nprejur.

     Am ajuns în Doolin pe la 7 seara: găsit repede un loc de parcare şi locul unde aveam să servim cina şi berile aferente, descoperit şi ocolit cu grijă unul din puţinii câini vagabonzi ai Irlandei, oprit la prima casă care oferea cazare şi accepta plata cu cardul, recuperat maşina, lăsat bagaje în cameră şi ajuns înapoi la cârciumă în mai puţin de 1 oră. Am fost rapide, nu-i asa?


     După ce am mâncat şi băut bine, am purces la pas prin Doolin să facem plimbarea de seara şi să descoperim de unde se ia vaporaşul către Cliffs of Moher. În port nu am ajuns că deşi am mers vreo 5 km departe era, dar am descoperit că Doolin e un sat al naibii de lung şi că se întunecă pe la vreo 1 noapte.

Obosite, dar mulţumite, ne-am retras la nani .... la casa cu multe ciori.