Iulie: Vacanţa – ziua a IV-a

Ne-a trezit ploaia care ciocănea de zor în ale noastre ferestre, dar a binevoit să se oprească destul de repede. Totuşi a lăsat în urmă un cer noros, un vânticel nu prea prietenos şi ciorile, care păreau a fi locatare fidele ale copacului din faţa casei. 

Ziua avea două obiective mari şi late: Cliffs of Moher şi descoperit următoarea cazare până la ora 19 –  aveam vreo 350 de km de parcurs aşa că prea multe obiective nu se potriveau în peisaj. Ne doream să vedem întâi stâncile de pe mare, dar cu aşa vânt şi nori nici nu avea vreun rost să mai întrebăm de unde pleacă şi dacă circulă vaporaşul. Deci ne-am îndreptat spre parcul Cliffs of Moher pe un drum cică naţional dar îngust şi şerpuitor.

Am fost norocoase că ploaia , care începuse din nou când am plecat din Doolin, s-a oprit fix când am ajuns noi acolo şi a apărut soarele ... cam cu dinţi dar deh doar eram în Irlanda unde poţi avea 4 anotimpuri într-o singură zi.

Vântul a fost prietenul nostru cel mai bun .... ne-a ţinut companie aproape vreo 4 ore cât am hălăduit în sus şi-n jos prin parc. A trecut de la stadiul de vânticel nu prea prietenos la vânt puternic de fie îţi taia răsuflarea, fie dorea să te ia la o plimbare pe ale lui aripi. Oricum a fost foarte frumos ... să tot stai şi să priveşti ... nişte pietre maiestoase, frumos sculptate de vânt şi apă, care îşi schimbau culoarea în razele soarelui sau după cum vântul se juca cu norii pe cer.

Am vrut n-am vrut am plecat că doar mai aveam ceva km de parcurs şi timpul nu stă în loc chiar dacă locul este foarte frumos.

La recomandarea gazdei din Doolin – Katarina, parcă, o femeie masivă, vorbăreaţă, dar deloc adepta fumatului, am traversat canalul Shannon cu bacul purtând acelaşi nume ... curat, elegant, şi chiar rapid ... ne-a ajutat să scurtăm călătorit cu aproape 100 de km şi vreo oră şi jumătate de stat cu le popou în maşină.

Ne-am abătut un pic de la destinaţia finală (pe undeva pe lângă Killarney) şi ne-am îndreptat către Dingle ... alţi munţi, alte drumuri, alte sate mici si colorate ... cred că peisajul e foarte frumos şi captivant dacă nu eşti şofer ....

Am avut o tentativă de a ne opri in Killarney. Dar orologiul bătea de şase şi ceva seara, oraşul era aglomerat, locuri de parcare disponibile nu prea am găsit şi am hotărât că ce-i prea mult (statul în maşină) strică iar ceea ce lipseşte (mâncarea şi berea) te face arţăgos ... aşa că am intrat pe Ruta Kerry (Ring of Kerry) şi ne-am oprit în primul sătuc care ni s-a părut prietenos ... Glenbeigh ... 2 străduţe mici şi una mai mare (doar era drumul naţional), câteva căsuţe simpatice, o pensiune primitoare şi un pub cu câteva mese ... la soare ... locul ideal pentru servit ceva d’ale gurii.

Iulie: Vacanţa – a III-a zi

     După modelul deja cunoscut a III-a zi ne-a întâmpinat cu ... cer noros, iar noi ne-am început ziua cu tradiţionala cafea şi tigară pe băncuţă afară. Obiectivele zilei sunau interesante: micul dejun (am eliminat cârnăciorii ... nu prea erau pe gustul nostru), Kylemore Abbey, Parcul Connemara, Connemara Loop şi ajuns la o ora decentă în Doolin.

Kylemore Abbey – un complex foarte frumos cuprinzând o mânăstire (aproape un castel după gusturile mele), o bisericuţă, un mausoleu şi nişte grădini victoriene foarte frumoase. Păcat că a plouat ... dar oricum a fost super! Plus că în drum spre, am reuşit să găsesc un loc (o benzinărie mică şi pricăjită) de unde să retrag ceva cash ca să evit eventuale surprize neplăcute la plata cu cardul.

Parcul Connemara – ehehehe ... aici micul japonez (a se citi mami) nu a studiat atent cartea. E un loc foarte frumos, un fel de parc enorm, unde poţi face excursii de 2, 3 sau 4 ore .... perpedes. Noi avem perpedes-ul, dar timp ba, iar cheful era ţinut în frâu de norii de ploaie de deasupra capetelor noastre. Deci venit, cerut detalii, primit explicaţii, pozat logo-ul de la intrare şi plecat.


Connemara Loop – dacă ai timp şi nu plouă, ar fi o destinaţie interesantă pentru amatorii de plimbări în aer liber (la pas sau cu bicicleta). Dacă ai parte de un pic de soare, ar ieşi nişte poze demenţiale de frumoase. Dacă ai parte de ploaie, vânt şi nori, faci ca noi: o excursie plăcută din goana maşinii.

     Sătulă fiind de atâta ploaie şi condus, am decis să facem o scurtă pauză la Glengowla Mines – că doar în subteran nu plouă. Bine înţeles că Nataşa a început cu mesaje de genul: “mergeţi doar pe drumuri marcate” sau “recalculez”. Am lăsat-o în pace şi mi-am văzut de drumul meu.


Glengowla Mines – pe la mijlocul sec. XIX, imediat după marea foamete, un ţăran a descoperit un pietroi plin de fier, un lord din zonă oportunitatea de a face mai mulţi bani, iar câteva zeci de supravieţuitorii ai marii foamete o alternativă la emigrare. Mina coboară 150 de metri sub pământ, dar se pot ajunde doar până la cota -28, restul fiind inundaţi. Noul proprietar are planuri mari şi lucrează de zor la amenajarea următorilor 50 de metri. Are un ajutor de nădejde, un tânăr de vreo 22 de ani, foarte simpatic şi vorbăreţ, care ne-a fost ghid, ne-a povestit / explicat câte-n lună şi-n stele de parcă ar fi trăit vreo 150 de ani doar în mină şi ne-am simţit cei mai importanţi vizitatori.

     Dupa aceasta mică escapadă în subteran, am urmat sfaturile Nataşei: peste munţi şi peste văi, pe drumuri înguste şi foarte înguste, prin sate puţine şi mărunte. Toate bune până am reuşit să virez conform indicaţiilor şi am ajuns unde a înţărcat mutul iapa şi peisajul arată selenar şi am căutat (cu disperare trebuie să recunosc) un loc mai lat decât era maşinii de lungă ca să pot executa conform instrucţiunilor un viraj dreapta-nprejur.

     Am ajuns în Doolin pe la 7 seara: găsit repede un loc de parcare şi locul unde aveam să servim cina şi berile aferente, descoperit şi ocolit cu grijă unul din puţinii câini vagabonzi ai Irlandei, oprit la prima casă care oferea cazare şi accepta plata cu cardul, recuperat maşina, lăsat bagaje în cameră şi ajuns înapoi la cârciumă în mai puţin de 1 oră. Am fost rapide, nu-i asa?


     După ce am mâncat şi băut bine, am purces la pas prin Doolin să facem plimbarea de seara şi să descoperim de unde se ia vaporaşul către Cliffs of Moher. În port nu am ajuns că deşi am mers vreo 5 km departe era, dar am descoperit că Doolin e un sat al naibii de lung şi că se întunecă pe la vreo 1 noapte.

Obosite, dar mulţumite, ne-am retras la nani .... la casa cu multe ciori.

Iulie: Vacanţa – a II-a zi

     Irlanda de Nord a fost chiar darnică dpdv soare. După câteva cafele,  ţigările aferente pe băncuţă la soare şi un mic dejun irlandez (adică ouă, şuncă şi cârnăciori) am plecat spre Carrick-a-Rede, Dunseverick Castle şi Londonderry.

Carrick-a-Rede – un pod(eţ) din frânghii, la vreo 30 de metri deasupra mării, care face legătura cu o mică insuliţă locul de unde odată se pleca la pescuit de somon. Acum doar turiştii şi angajaţii parcului se mai încumetă prin zonă. Mam s-a dovedit a fi puncte puncte puncte iar mie mi-a revenit plăcerea de a salva onoarea familiei ...şi m-am avântat pe pod(eţ) ... eh! în comparaţie cu Skywalk (o pasarelă din sticlă la vreun 1km deasupra râului Colorado), Carrick-a-Rede a fost joc de gleznă ... Pisica a supravieţuit! Din nou!

Dunseverick Castle –  vreo câteva sute de cărămizi încercând să se menţină sub formă de turn, dar cu parcare şi zonă de picnic frumos amenajate.

Londonderry – văzut din goana maşinii pentru că nu am reuşit să mă pun de acord cu  Nataşa (GPS-ul) dpdv destinaţie.

     Cam asta a fost distracţia de dimineaţă şi ne-am pornit la drum spre Parcul Connemara din Irlanda ... vreo 300 de km ... nu am sesizat când am trecut dintr-o ţară în alta, dar poate schimbarea vremii ar fi trebuit să îmi dea de gândit ... oricum până la Leenane ne-am distrat cu soare (cu porţia), ploaie (generos de multă), vânt (suficient), drumurile înguste (foarte înguste), munţi (noi le-am spune dealuri), văi, lacuri, vaci (multe), oi(şi mai multe), şi alte d’astea.

Murisk – o mică localitate pe malul oceanului care ne-a întâmpinat cu ploaie şi un vânt năpraznic ... totul a durat vreo 10 minute după care a apărut soarele ... hihihihi ... 3 puncte de interes: statuia lui Croagh Patrick, monumentul foametei, şi bisericuţa din vârful muntelui (ăla în ceaţa/nor în poza de mai jos) – obiectiv ratat că nu aveam 3 ore la dispoziţie şi sincer nici chef de urcat pe coclauri când vremea era aşa de schimbătoare.

     Mi-am permis să o zăpăcesc un pic pe Nataşa ca să bage şi mam mânuţele în ocean – obiectiv ratat din cauza ploii, dar am beneficiat de un curcubeu frumos şi ... ceva nisip în papuci.

     Într-un final, pe la vreo 7 seara,  am ajuns la Leenane unde primul obiectiv a fost să găsim cazare (piece of cake), iar al II-lea să găsim un loc unde să putem bea bere (locul misiune uşoară, să bem bere ehehe! acum a început distracţia).

     Un foarte scurt tur de recunoaştere şi ajungem în pub-ul principal (mai erau vreo alte 3 deşi localitatea nu aveam mai mult de 20 de case) şi surpriză ... plata cu cardul era condiţionată de valoarea comenzii  ... ne-am scotocit prin toate buzunarele, dar nu am putut aduna banii pentru 2 beri (vreo 8 euro şi juma), dar ... dacă adunai o consumaţie de  15 euro acceptau să plăteşti cu cardul ...  toată tărăşenia a durat vreo 10 minute, am comandat 4 beri şi  fericite, cu berile în mână/mâini, ne-am retras pe băncuţe afară să savurăm preţioasa captură.  

     Ne-am delectat vreo 3 ore, controlându-ne sorbul, nu de alta dar încă 4 beri nu am fi putut răpune şi rugându-ne să nu plouă că la interior nu era de stat de cald ce era. Am constatat că la ora 10 seara e chiar multă lumină afară, iar fumatul lângă pompele de carburant nu dăunează sănătăţii.

      Spre miezul nopţii ne-am retras spre aşternuturi ... parcul Connemara se anunţa a fi foarte interesant şi trezitul de dimineaţa era obligatoriu.